5ookie's Blog

Meals on wheels sau Masa pe roti in Bucuresti este un program realizat de SAMR (serviciul de ajutor maltez) impreuna cu Porsche Romania si Zeta Petroleum. Nu scriu despre asta pentru ca lucrez la Zeta, ci pentru ca la inceput mi s-a pus chestia in brate, fara prea multe detalii si a trebuit sa vad, stramband din nas, ce ii lipseste si ce nu pentru a functiona si aici, in Bucuresti. (pt ca la Cluj merge treaba de ani buni). Pana azi! Azi am fost si eu un voluntar care distribuie mancare (supa, felul 2, salata, desert si paine) din usa in usa, unui numar de 11 batrani, “copii” bolnavi, ce simt nevoia sa vorbeasca, sa se joace, sa-ti zambeasca larg, sa-ti multumeasca din inima, sa-ti spuna povesti si sa-ti ureze ei, din plin, sanatate. M-au induiosat este infim spus… ca le zambeam in timp ce-mi povesteau cum le-au murit copii in accidente de masina, si ca acum nu are cine sa le dea o cana de apa, sau cum sufera de 3 boli in acelasi timp, sau ce au mai inventat, sau ce au mai scris pt ca deh, nu au frica sa se resemneze..sunt luptatori, adevaratii luptatori care nu pot ajunge din pat in bucatarie, dar care  inving timpul, strabat mizeria, au o memorie pt care sincer ii invidiez si dorinta apriga de viata..Sunt cei care nu vor sa primeasca o masa gratis, le e rusine, cred ca nu merita si ca sunt altii mai nevoiasi ca ei..traiesc intr-o camera, adesea plina de carti, se uita la televizor si mesteresc cate ceva, cand pot, cum pot. Iti zambesc de la intrare, au cei mai calzi ochi pe care i-ai gasit in ani buni de trai in capitala si te roaga sa ii lasi sa faca ceva in schimbul faptei tale, orice, numai sa se simta iar utili..

Sunt oamenii care merita respect, duiosie si caldura..sunt ceea ce vreau sa fiu!

Urasc diminetile… nu doar pentru ca mi se perturba cea mai buna bucata de somn, pentru ca as lenevi la nesfarsit fara sa misc un varf de deget, nu pentru ca e mai frig decat in restul zilei, nu pentru ca cele mai frumoase vise prind contur in secundele cu roua, nu numai…de ceva timp urasc diminetile pentru ca ele imi decid soarta. suna apasator si exagerat dar intr-un fel asta e. prima miscare in (t0) zori de zi este a degetelor, apoi a mainii cu totul, daca pana la momentul t1 stau bine, am curajul sa ma intorc spre telefon si sa opresc alarma..va fi o zi buna, atat cat se mai poate in perioada asta. lumea ar putea crede ca odata ce urmezi un tratament nu mai ai sanse sa te trezesti “handicapat” a doua zi, bineinteles ca realitatea bate fictiunea ca de fiecare data, mi-as dori doar sa nu mai fiu eu unul dintre cobai pentru un q.e.d. ca la carte. ei bine, mi-e frica sa mai dorm! seara sunt chiar un om normal, fara dureri, macar prea mari, as putea spune insesizabile daca ma chinui sa “think happy thoughts”..in timpul zilei de obicei imi revin, pt ca miscandu-ma se mai incalzesc articulatiile, isi mai fac pastilele efectul..dar dimineata, sa te tii! ieri am fost la spital, mi-a introdus un antibiotic puternic in tratament, trebuia sa fiu mai bine, zic eu..doctorita zice ca e o coincidenta ca azi abia m-am tarat la munca si ca am ajuns, nemaiputand, iar la spital. secretara doctoritei a facut niste ochi mari cand m-a vazut..deh nu toti bolnavii merg la vizita zilnic..as putea incerca chiar sa stau la curent cu barfele spitalului, un fel de grey de bucuresti, dar pt asta cred ca ar ajuta sa fiu totusi internata..inca plec pe picioare, deci nu cred ca e cazul..inca..pana intr-o dimineata!

In istorie, tactica “pasilor marunti” era asociata conservatorilor. Nu ma consider una dar am invatat ca e mai bine sa dream small…before you dream big. Poate pentru ca nu fac parte din categoria oamenilor care au noroc cu carul, dar si pentru ca, trebuie sa recunosc, Cineva ma tine sub o aripa protectoare, si nu mi-a fost niciodata rau cu adevarat, at least not for long.

Viata fiecaruia se poate schimba intr-o zi, un minut, o secunda. Si cred ca e bine ca atunci cand se intampla sa fii cat se poate de pregatit pentru a depasi orice..ori asta se invata numai in timp, din experinte acumulate in medii cat mai diferite, dar mai ales din lucrul cu tine. Din punctul meu de vedere e greu sa fii impulsiv, incapatant si sa tii la niste obiective personale, atunci cand detasandu-te vezi alta imagine din exterior. Totusi, oamenii nu sunt facuti pentru a atinge perfectiunea si insasi ideea de greseala ii face de cele  mai multe ori interesanti. Cum asa? Pai totul tine de felul in care se raporteaza la eveniment/persoana/decizie, cum actioneaza propriu-zis, ce inteleg din asta si ce repercursiuni duc cu ei mai departe. De exemplu, eu una am invatat ca nu sunt adepta indecisilor, ca trebuie sa depui timp si efort pt a-i duce pe un drum, pe care nu stii cu adevarat daca il vor sau nu. Da, pentru tine, asa este “the only way” echivalent totodata bineinteles cu “the best way to go”, dar tu functionezi intr-un sistem propriu, cu coduri personale care in limita convietuirii in societate trezeste anumite valori, principii, moravuri.

Si ce faci atunci cand urand nehotaratii realizezi ca esti unul dintre ai mai mari, in ceea ce priveste major life decisions? well…o iei pas cu pas pe drumul spre autoschimbare, in speranta ca, one day, vei atinge that big dream fara teama de nimic si stiind, deep down inside, ca el a fost planificat de o viata

Totul a inceput in februarie cand dupa 2 saptamani de dureri musculare, m-am panicat si m-am dus la doctor. Avand asigurare de la munca, am ajuns la Sanador, unde m-a vazut o doamna doctor reumatolog si m-a pus sa-mi fac un nr de 35 de analize, povestindu-i inainte si un antecedent cu un streptococ avut cu 5 ani in urma.  Am asteptat cam 3 saptamani rezultatele minunatelor analize, spunandu-mi-se ca cele imunologie sunt trimise undeva in afara si ca in general dureaza mai mult. Intre timp pentru a incepe procesul de desumflare mi s-a prescris medrol (medicament puternic pe baza de prednison). Il luasem si cu ani in urma cu succes, inclin sa cred ca s-a bazat mai mult pe asta, decat pe simptomatica mea in sine, caci nu este doar un simplu anti-inflamator si necesita un anume stil de viata (fara sare deloc, deloc, alcool si tot ce decurge de aici). M-am dus destul de linistita sa aflu diagnosticul, crezand ca am o infectie mai puternica, cand colo, sa te tii bine Dana: „ai lupus erithematos sistemic , o forma usoara, caci organele nu sunt afectate” mi s-a spus pe un ton calm, linistit, de parca mi se explica ca sunt racita si cu ceiut imi trece, asta pe langa o anemie severa si o leucopenie de toata frumusetea..aprox pe moarte as putea spune.Evident, soc! Sa aflii deodata, la 23 de ani, ca ai o boala autoimuna, care nu are leac, doar un tratament infect cu care s-o tii in frau si ca de acum inainte viata ta va fi radical schimbata in rau pe „enspe” mii de planuri, nu cred sincer ca ar bucura nici macar un gandac urat si negru. Plansete, cautari pe internet, griji, povestit apropiatilor, tratament, forumuri si comunitati LES, noutati infioratoare despre posibilul viitor ce ma asteapta, control la ochi caci Plaquenilul ce mi-a fost recomandat specific bolii poate deforma retina in „doar” 6 luni. Mirific, asa am zis si eu! Am inceput tratamentul, am avut tulburari maxime de vedere, dureri de cap infioratoare,  se misca imaginea pur si simplu si nu puteai s-o opresti nici macar daca inchideai ochii. Am ajuns la prof doctor T., specialist in Lupus pe tara, recomandat de toti; am facut criza la el in cabinet, spunandu-i ca eram bine inainte, si ca au aparut schimbarile groaznice de la noul medicament. „Nu, acestea sunt semne ale bolii, Plaquenilul incepe sa-si faca efectul dupa 4-6 luni de la administrate” mi s-a replicat. In ziua respectiva am plecat plangand de durere de cap de la munca, si seara am ajuns la Colentina, la camera de garda de la neurologie pt ca 3 ore in continuu nu puteam stabiliza imaginea dinaintea ochilor si aveam migrene atat de groaznice, incat eram ferm convinsa ca nu pot avea decat o tumora pe creier sau ceva de genu..Mi s-au repetat analizele la Colentina, au iesit mai bine, insa destul de neconcludente, caci prof doctor mi-a spus ca are motive sa creada si ca am si ca n-am asa ca mi-a prescris acelasi tratament malefic pt urmatoarele 2-3 luni, dupa care sa ma intorc pt repetarea anticorpilor. Eram pe punctul de a o lua razna, discutand cu unul cu altul si cu ai mei am ajuns la concluzia ca trebui e sa ajung la Viena, la AKH, cea mai buna clinica din Europa pentru a afla daca intr-adevar sabia este deasupra capului. Ajunsesem sa nu-mi mai pese daca o am sau nu ci doar sa stiu ceva SIGUR..A durat 2 saptamani, m-am decis sa imi reduc tratamentul singura, pt a avea organismul cat mai curat pt adevaratele investigatii si deja m-am simtit mai bine. Ajunsa la Viena impreuna cu mama, am primit ajutor de la Cezar Vasluianu-inlife(firma de intermediere medicala), roman stabilit acolo de 6-7 ani, ce in scurt timp ne-a devenit prieten. Prof doctor in imunologie Drach, s-a uitat pe analizele din tara a zis ca nu sunt concludente si am repetat a 3a oara tot ce trebuia verificat. Dupa 5 zile, cu mari emotii si inima cat un purice am pasit la el in cabinet..simteam ca va fi bine, fata lui zambitoare si calma imi inspira asta. Ne-a strans mana cand ne-a vazut si a zis ca sunt vesti bune. Mi-a explicat pe rand toate rezultatele, am verificat din nou criteriile de lupus, concluzia: „sa mai fii sanatoasa ca acum”mi-a raspuns la intrebarea „deci nu am lupus?” Posibil sa fi avut o infectie, dar nu am nici o boala autoimuna, nici anemie, nimic..Nici n-a putut sa ma bucur pe moment, mi-era frica sa nu dea inapoi, era prea dumnezeiesc ca fie adevarat.

Am o boala naspa, nu vreau sa vb despre asta..vreau doar sa subliniez ca in drumul meu spre “luminita de la capat” pe care incep din ce in ce mai mult sa ma indoiesc ca o voi vedea la propriu, am intalnit si oameni buni, cu suflet mare mare, cum sincer nu credeam ca mai sunt pe la noi. La spitalul Colentina, in  labirintul zidurilor daramate de razboi sau D-zeu stie de ce catastrofa naturala sau umana, undeva gasind mult-cautata intrare prin spate, la etajul 2, te proptesti in fata unei usi de camin de nefamilisti si iti forteti la maxim retina ca sa descifrezi, intr-un final, numele: prof dr Tanaseanu. Astepti in picioare, si observi ca orice sunet petrecut in incaperile apropiate nu-ti este deloc strain si distant. Nu e coada atat de mare, iar odata ce te vede la intrare te pofteste inauntru, si de preferabil jos, pe un scau, masa de consaultatie , eventual printre plante, dulapuri vechi si acoperisul cu mucegai ce sta sa cada..Domnul doctor e calm, te ia pe capitole, asculta, asteapta, se uita cu atentie si te intreaba direct, incercand o conexiune vizuala, nu cea mai de soi din cauza problemei sale de strabism(cred). Totul este nesemnificativ insa, comparand cu modul in care se chinuie pt pacientii sai si cum, femeii aflate in consultatie inaintea mea, i-a donat, din buzunarul sau propriu si personal 50 de lei pt o radiografie dexa, caci femeia era venita in capitala, de cateva zile, de langa Focsani, si nu mai avea bani pt acest urmator pas in investiagatia sa de osteroporoza. A sunat la 4 nr separate de telefon pt a o programa pe doamna cat mai curand si anume in 30 de minute si i-a promis ca peste o luna o va interna cu 0 lei si 0 bani, zicand: “la ce va trebuie doamna bani? stati la spital, la analize va trimit eu, va trebuie doar bani de dus si de intors, ca doar oameni suntem si daca nu ajutam nici noi…” Doamna s-a rusinat, n-a vrut sa ia banii initial, dar a realizat repede ca boala trebuie tinuta sub control cat mai repede posibil asa ca a zis: “cine mai are domn doctor asa bun ca dumneavoastra…?”

Am ideea asta de cand am vazut filmul clubului de lectura Jane Austen si tocmai am citit ca si Agatha Christie, precum multi altii, facea parte din clubul detectivistic..In liceu, la orele de romana, veneam cu romanul citit si aveam discutii adesea controversate, pe baza lui, a personajelor, a referentialului de interpretare…Mi se pare creativ, educativ si inspiring, ca sa nu mai zic fun!

Nu ma consider o persoana prea cultivata, si poate tocmai d-asta simt ca as putea castiga multe de la voi, cunoscutii, apropiatii, prietenii mei. So, anyone?:)

Sunt un personaj in doua lumi si asta ma bucura tare mult..e atat de bine sa lasi in urma ta “marele nervos zgomotos”, s-o tai pe-un drum drept, care e defapt o “poarta” spre liniste, familie, vechi prieteni, 23 de ani de viata…N-o sa renunt niciodata la conceptul “ma duc acasa”, oriunde as fi, orice as face, oricat de important ar deveni! Pitesti-ul este “my secret tree house” in care stiu unde duce orice straduta, cate gropi are si ce s-a intamplat acu mult timp acolo. Oamenii sunt mult mai linistiti, mai impacati cu viata, cu ceea ce fac zilnic, mai idioti cateodata dar mai calmi in trafic Nu e imbranceala pe scarile de la pasaj, asta pentru ca se poate lejer traversa pe la suprafata fara zebra, semafor si mari chinuri, dupa ora 24 toate semafoarele trec automat pe intermitent, tot timpul se va gasi un loc de parcare in cea mai apropiata vecinatate a cladirii unde ai treaba, seara traversezi lejer orasul dintr-un capat in altul in maxim 20 de minute, intalnind evident masini cunoscute pe drum (pentru ca, da, aici, oamenii se stiu dupa nr de la masina), autobuzul o fi mai scump dar exista maxi-taxi mult mai rapide..sunt atat de multe diferente..si totusi aleg sa traiesc de 5 ani in bucuresti..nu mai aud barfe despre oameni cunoscuti, decat foarte rar, nu mai joc wist in locuri publice si biliard peste strada de facultate, nu mai ajung in 5-10min oriunde in oras, nu mai iau masina tot timpul (iar cand n-o luam eu sigur venea cineva sa ma culeaga si pe mine de la scara), nu mai merg la valcea si budeasa seara, tarziu, knd m-am plictisit si n-am ce face, nu ma mai plimb prin parc depanand amintiri in fiecare anotimp, nu ma mai stiu barmanii in cluburile in care merg, nu o mai am pe “mami” sa aiba grija de mine…cateodata e greu, trist si atat de diferit, alte dati e bine, eliberator, necunoscut si  interesant…n-as putea sa dau un motiv anume pt care am ales sa-mi traiesc viata asa, momentan, dar un lucru e clar: pot pentru ca le am pe amandoua!:D

In viata, cel mai greu este sa iei decizii, nu sa sari o prapastie, nu sa zbori, nu sa excelezi, nu! M-am aflat adesea in postura de a fi un/o “nehotarat”/a, categoria cu pricina fiind incadrata astfel in randul omului/persoanei. E un sentiment confuz, apasator, ce duce pe drumul nelinistii, al semnelor de intrebare si deseori al scenariilor fictive. E un sentiment pe care de fapt il urasc si o postura in care nu vreau sa fiu pusa!  Bine, bine, si daca totusi nu vezi “luminita” ce-i de facut atunci? Cum sa faci daca, punand in balanta varianta A si B tot nu ti se desfasoara in fata ochilor filmul consecintelor? pai..e naspa! si cred ca si mai nasol e atunci cand vezi aceste efecte si realizezi in ce mod viata ta se va schimba, spun realizezi asaaaaa intr-un sens foarte general, pentru ca de fapt nimeni nu realizeaza un lucru pana nu-l traieste pe propria piele. So, what to do, what to do?

Well, in privinta asta, am o teorie, performanta sau nu, adevarata sau falsa, cum o fi ea: eu am ajuns sa cred ca oamenii, in sinea lor si inauntrul sufletului, stiu exact ce vor..N-am zis insa niciodata ca e si usor sa afle asta, sau ca procesul in sine se termina aici, nu! Dimpotriva, dureaza cateodata si ani pana ajungi sa intelegi ceva ce eul tau iti striga inabusit de muult timp.. E foarte dificil sa admiti cand gresesti, e foarte dificil s-o iei de la inceput, e dureros sa intelegi ce ai pierdut, e apasator sa te uiti inapoi si sa vezi cum puteai face altfel…ei bine, ghinion, se mai intampla, that’s all folks! ) again, nu, normal ca nu! E in acelasi timp revigorant sa te gandesti si ce te asteapta, ca orice zi poate insemna schimbare, ca in fiecare zi, ei bine, poate fi mai rau, dar poate fi si mult mai bine, ca totusi drumul asta in viata duce catre ceva si da, simte-te bine, da, TU AI ALES!

Asa spune prietenul meu tot timpul atunci cand ceva nu se incadreaza in gandirea lui simpla, rationala si la obiect, specific barbatilor de altfel. Si are toata dreptatea din lume: de multe ori chiar si mie, fata fiind, mi-e greu sa inteleg femeile. De ce? Pai este foarte simplu de inteles de ce nu le inteleg: pt ca nu sunt constante in decizii, decat rar si foarte putine dintre ele, pt ca sunt impulsive si adesea emotive, pt ca una spun si alta fac, pt ca  fac promisiuni lor si altora ca vor renunta sa-si provoace singure rau si cu toate astea…toate sunt sado-masochiste! Intr-adevar, afirmatia mea ar putea fi categorizata drept impertinenta, nefondata, rautacioasa, bla bla…si cu toate astea eu la concluzia asta am ajuns in decurs de ceva ani sa zicem, and last night it actually hit me, da, asta e cel mai potrivit cuvant! Pot fi ele pustoaice, adolescente, tinere, mature, toate au o doza de sado-masochism in ele, ce le face sa nu mai rationeze in anumite momente sau perioade ale vietii, toate inteleg logica argumentului tau, dar asta nu inseamna ca il accepta sau ca actioneaza in conformitate cu el, indiferent cat de adevarat ar fi..Pe partea celalata a baricadei, barbatii au inteles de mult acest lucru si abuzeaza din plin de asta..Sure, she can talk all day about nothing and i can pretend to listen to her, cause in the end it will still be my way! Unfortunately they are right..nu toti vad lucrurile asa, ar fi o exagerare stupida, sa globalizez aceasta caracterizare, dar am vazut fenomenul sub ochii mei de atatea ori incat nici nu-i mai pot nega existenta. De ce sunt femeile victime permanente? Pt ca se comporta ca unele! Au in cap ideea ca orice relatie e bazata pe compromis si drept urmare accepta foarte multe din partea barbatilor; nu au incredere in ele, iar cand un tip le ajuta sa mai urce o treapta pe scara evolutiei personale, ii vor fi atat de recunoscatoare ca vor uita destule si vor suporta multe (bineinteles exista aici si cazul don’soarelor prostute sau parasute de la D-zeu putere)… Fetelor, fetelor, ce ne naiba ne facem fetelor? Pai asa?

Very often i wondered about the question (that by the way we hear everywhere): do u think in life u have one big love, and that’s it? if u miss it..well, ur fault! Hmm. i never got a straight answer to it..but to be sincere i used to think it’s romantic to have just  one big love in life.. after that another question comes to my mind: if u come to analyze the principle a little bit, how, in fact, can we measure and quantify love? My guess is that we can’t! of course love is all the time different, depending on so many causes and circumstances, even the place where u fall in love is important and very relevant for the in-loved ones and their future together. It’s important because it’s part of their past together, their memories that no-one can ever take away, it’s a distinctive sign among others. As the feelings evolve u start not to see the world around u, or even if u do notice it, it doesn’t have so much relevance  anyway. U don’t forget the other people, just that ur cloud is very white and soft and fluffy and nothing in the world can make it durty

But i started writing about something and i went to far with another one. The question that i often put myself now is: do people believe in soul mates or compatibility? Because for me they are different terms, with different semnifications and different feelings that corespond to them. Compatibility is settleing for a person that u understand eachother with and u have comun values on life and u share the same activities and hobbies and u think that all togheter these make u happy (maybe even for the rest of ur live). Well compatibility can be good, can last u a lifetime i guess, but for me it’s kind of boring. Compatibility without passion and impuls, and feeling like u can’t live sometimes without the one next to u…i don’t think it’s for me anyway! But that doesn’t necesarily mean that i believe in soul mates, or maybe i do? See, i’m still not too decided, but, one thing that i believe in, is: love at any costs and all around the globe. Maybe ur soul mate can be on the other side of the planet, or maybe in Europe, in America, even in ur own country, as long as u don’t like to settle for compatibility try looking outside ur well known life-circle for a change..u’ll be surprized of what u can find!