5ookie's Blog

Archive for the ‘ganduri de moment’ Category

ColegiulBratianuPitestiCand eram mica imi placea toamna..primeam blugi noi, o pereche de ghetute fancy, caiete frumoase, cu plaje insorite pe coperta, carti groase care miroseau a nou, ocazional, si un creion mecanic Rotring de 0,5 sau 0,7 cu care ma fandoseam prin clasa.
Ma trezeam foarte devreme si mi-era atat de greu sa fiu punctuala chiar daca scoala, si mai tarziu liceul, erau la 5-10 minute distanta de mers pe jos. Intr-adevar uram frigul si vantul care iti intra in suflet dis de dimineata, si care te facea sa ajungi in clasa cu buzele rosii, crapate si mainile inghetate ce cautau cu inversunare buzunarul de la geaca. Aveam un ghiozdan Reebok, Baby Blue il chema, cel mai rezistent ever pentru ca l-am tarat dupa mine la Bucuresti multi ani dupa clasa a 9a si e inca intr-o forma fantastica, cu exceptia fermoarului. In clipa asta mi-e tare dor de el si de momentul in care, burdusit de carti fiind, il indesam in banca si apoi imi vedeam de conversatia de dimineata cu fetele. Mi-e dor sa stau la geamul de pe culoar, sa ma uit dupa baietii mai mari, sa ma duc cu fetele la tigara in spatele liceului (chiar daca pe atunci nu fumam) sau langa fostul Magic, unde un nes era 1,5 lei, mi-e dor de campionatele de whist si de romanele interminabile lasate posteritarii prin trilioane de biletele. Mi-e dor sa nu existe facebook, mi-e dor sa dorm de pranz in timpul saptamanii si sa mananc acasa la pranz uitandu-ma la tv, mi-e dor de timpul pierdut aiurea si de reveriile zilnice in timpul orelor de mate, de dezbaterile de la romana si de cartile lecturate pe sub banca.. Si, mai ales, mi-e dor de zilele alea de toamna.

Cand ma vad cu foaia alba in fata gandurile pier. Se ascund intr-un coltisor al lor, se fac mici de tot si piuie slab. Mai aus un ecou al unei idei de fericire despre care urma sa scriu, apoi aud sufletul gol cum plange, e plictisit, traieste din amintiri si asta il sufoca. I-ar trebui un suflu nou, ceva la care sa spere..Mereu ajung sa scriu despre altceva si ratez acea fraza perfecta creionata in cap la 12:33, cand ma intorc de pe stanga pe dreapta pentru ca mintea sau inima, una din ele vorbeste prea tare, prea limpede sau prea hotarat incat incep sa innebunesc incet.

Intr-o noapte o sa scriu un roman. O sa fie scurt si boem, alambicat, foarte ciudat si totusi atat de drag. O sa fie al meu si o sa cuprinda tot, toate noptile perpelite, toate monoloagele nerostite, toate scenele netraite si toate replicile bune pe care le-am gasit prea tarziu ca sa mai conteze. O sa raspunda la intrebarea de ce poti fi cu adevarat fericit doar o clipa si stii asta, de ce ai mereu curaj sa-ti asculti inima cand e noapte, esti singur sau prea beat ca sa te iei macar tu singur in serios, de ce vine dimineata si crezi ca esti mai bine.
Ma intreb ce se intampla cu prapastia de ganduri refulate. Unde se duc oare sentimentele cand se duc, le ia ceva locul sau sunt precum o gaura in nisip care se astupa de la sine putere in timp?
Romanul va stii, pentru ca, daca nici el, atunci sigur nimeni nu stie sau minte ca stie…

20130807-013009.jpg

Oamenii sunt fragili. Oamenii sunt ciudati. Oamenii sunt creduli. Oamenii se dedica. Oamenii se implica. Oamenii sunt gelosi. Oamenii sunt posesivi . Oamenii se abandoneaza. Oamenii refuza sa vada adevarul. Oamenii au stari. Oamenii au vise. Oamenii nu pot. Oamenii se abandoneaza ei pe ei. Oamenii se afunda fara stire. Oamenii cad in gol. Oamenii nu au saltea. Oamenii amortesc.  Oamenii se sperie. Oamenii ingheata. Oamenii construiesc ziduri. Oamenii au crapaturi. Oamenii simt. Oamenii se ridica. Oamenii reinvata sa mearga. Oamenii respira. Oamenii cred. Oamenii pot. Oamenii spera. Oamenii se balanseaza.

Meals on wheels sau Masa pe roti in Bucuresti este un program realizat de SAMR (serviciul de ajutor maltez) impreuna cu Porsche Romania si Zeta Petroleum. Nu scriu despre asta pentru ca lucrez la Zeta, ci pentru ca la inceput mi s-a pus chestia in brate, fara prea multe detalii si a trebuit sa vad, stramband din nas, ce ii lipseste si ce nu pentru a functiona si aici, in Bucuresti. (pt ca la Cluj merge treaba de ani buni). Pana azi! Azi am fost si eu un voluntar care distribuie mancare (supa, felul 2, salata, desert si paine) din usa in usa, unui numar de 11 batrani, „copii” bolnavi, ce simt nevoia sa vorbeasca, sa se joace, sa-ti zambeasca larg, sa-ti multumeasca din inima, sa-ti spuna povesti si sa-ti ureze ei, din plin, sanatate. M-au induiosat este infim spus… ca le zambeam in timp ce-mi povesteau cum le-au murit copii in accidente de masina, si ca acum nu are cine sa le dea o cana de apa, sau cum sufera de 3 boli in acelasi timp, sau ce au mai inventat, sau ce au mai scris pt ca deh, nu au frica sa se resemneze..sunt luptatori, adevaratii luptatori care nu pot ajunge din pat in bucatarie, dar care  inving timpul, strabat mizeria, au o memorie pt care sincer ii invidiez si dorinta apriga de viata..Sunt cei care nu vor sa primeasca o masa gratis, le e rusine, cred ca nu merita si ca sunt altii mai nevoiasi ca ei..traiesc intr-o camera, adesea plina de carti, se uita la televizor si mesteresc cate ceva, cand pot, cum pot. Iti zambesc de la intrare, au cei mai calzi ochi pe care i-ai gasit in ani buni de trai in capitala si te roaga sa ii lasi sa faca ceva in schimbul faptei tale, orice, numai sa se simta iar utili..

Sunt oamenii care merita respect, duiosie si caldura..sunt ceea ce vreau sa fiu!

Urasc diminetile… nu doar pentru ca mi se perturba cea mai buna bucata de somn, pentru ca as lenevi la nesfarsit fara sa misc un varf de deget, nu pentru ca e mai frig decat in restul zilei, nu pentru ca cele mai frumoase vise prind contur in secundele cu roua, nu numai…de ceva timp urasc diminetile pentru ca ele imi decid soarta. suna apasator si exagerat dar intr-un fel asta e. prima miscare in (t0) zori de zi este a degetelor, apoi a mainii cu totul, daca pana la momentul t1 stau bine, am curajul sa ma intorc spre telefon si sa opresc alarma..va fi o zi buna, atat cat se mai poate in perioada asta. lumea ar putea crede ca odata ce urmezi un tratament nu mai ai sanse sa te trezesti „handicapat” a doua zi, bineinteles ca realitatea bate fictiunea ca de fiecare data, mi-as dori doar sa nu mai fiu eu unul dintre cobai pentru un q.e.d. ca la carte. ei bine, mi-e frica sa mai dorm! seara sunt chiar un om normal, fara dureri, macar prea mari, as putea spune insesizabile daca ma chinui sa „think happy thoughts”..in timpul zilei de obicei imi revin, pt ca miscandu-ma se mai incalzesc articulatiile, isi mai fac pastilele efectul..dar dimineata, sa te tii! ieri am fost la spital, mi-a introdus un antibiotic puternic in tratament, trebuia sa fiu mai bine, zic eu..doctorita zice ca e o coincidenta ca azi abia m-am tarat la munca si ca am ajuns, nemaiputand, iar la spital. secretara doctoritei a facut niste ochi mari cand m-a vazut..deh nu toti bolnavii merg la vizita zilnic..as putea incerca chiar sa stau la curent cu barfele spitalului, un fel de grey de bucuresti, dar pt asta cred ca ar ajuta sa fiu totusi internata..inca plec pe picioare, deci nu cred ca e cazul..inca..pana intr-o dimineata!

In istorie, tactica „pasilor marunti” era asociata conservatorilor. Nu ma consider una dar am invatat ca e mai bine sa dream small…before you dream big. Poate pentru ca nu fac parte din categoria oamenilor care au noroc cu carul, dar si pentru ca, trebuie sa recunosc, Cineva ma tine sub o aripa protectoare, si nu mi-a fost niciodata rau cu adevarat, at least not for long.

Viata fiecaruia se poate schimba intr-o zi, un minut, o secunda. Si cred ca e bine ca atunci cand se intampla sa fii cat se poate de pregatit pentru a depasi orice..ori asta se invata numai in timp, din experinte acumulate in medii cat mai diferite, dar mai ales din lucrul cu tine. Din punctul meu de vedere e greu sa fii impulsiv, incapatant si sa tii la niste obiective personale, atunci cand detasandu-te vezi alta imagine din exterior. Totusi, oamenii nu sunt facuti pentru a atinge perfectiunea si insasi ideea de greseala ii face de cele  mai multe ori interesanti. Cum asa? Pai totul tine de felul in care se raporteaza la eveniment/persoana/decizie, cum actioneaza propriu-zis, ce inteleg din asta si ce repercursiuni duc cu ei mai departe. De exemplu, eu una am invatat ca nu sunt adepta indecisilor, ca trebuie sa depui timp si efort pt a-i duce pe un drum, pe care nu stii cu adevarat daca il vor sau nu. Da, pentru tine, asa este „the only way” echivalent totodata bineinteles cu „the best way to go”, dar tu functionezi intr-un sistem propriu, cu coduri personale care in limita convietuirii in societate trezeste anumite valori, principii, moravuri.

Si ce faci atunci cand urand nehotaratii realizezi ca esti unul dintre ai mai mari, in ceea ce priveste major life decisions? well…o iei pas cu pas pe drumul spre autoschimbare, in speranta ca, one day, vei atinge that big dream fara teama de nimic si stiind, deep down inside, ca el a fost planificat de o viata 🙂

Totul a inceput in februarie cand dupa 2 saptamani de dureri musculare, m-am panicat si m-am dus la doctor. Avand asigurare de la munca, am ajuns la Sanador, unde m-a vazut o doamna doctor reumatolog si m-a pus sa-mi fac un nr de 35 de analize, povestindu-i inainte si un antecedent cu un streptococ avut cu 5 ani in urma.  Am asteptat cam 3 saptamani rezultatele minunatelor analize, spunandu-mi-se ca cele imunologie sunt trimise undeva in afara si ca in general dureaza mai mult. Intre timp pentru a incepe procesul de desumflare mi s-a prescris medrol (medicament puternic pe baza de prednison). Il luasem si cu ani in urma cu succes, inclin sa cred ca s-a bazat mai mult pe asta, decat pe simptomatica mea in sine, caci nu este doar un simplu anti-inflamator si necesita un anume stil de viata (fara sare deloc, deloc, alcool si tot ce decurge de aici). M-am dus destul de linistita sa aflu diagnosticul, crezand ca am o infectie mai puternica, cand colo, sa te tii bine Dana: „ai lupus erithematos sistemic , o forma usoara, caci organele nu sunt afectate” mi s-a spus pe un ton calm, linistit, de parca mi se explica ca sunt racita si cu ceiut imi trece, asta pe langa o anemie severa si o leucopenie de toata frumusetea..aprox pe moarte as putea spune.Evident, soc! Sa aflii deodata, la 23 de ani, ca ai o boala autoimuna, care nu are leac, doar un tratament infect cu care s-o tii in frau si ca de acum inainte viata ta va fi radical schimbata in rau pe „enspe” mii de planuri, nu cred sincer ca ar bucura nici macar un gandac urat si negru. Plansete, cautari pe internet, griji, povestit apropiatilor, tratament, forumuri si comunitati LES, noutati infioratoare despre posibilul viitor ce ma asteapta, control la ochi caci Plaquenilul ce mi-a fost recomandat specific bolii poate deforma retina in „doar” 6 luni. Mirific, asa am zis si eu! Am inceput tratamentul, am avut tulburari maxime de vedere, dureri de cap infioratoare,  se misca imaginea pur si simplu si nu puteai s-o opresti nici macar daca inchideai ochii. Am ajuns la prof doctor T., specialist in Lupus pe tara, recomandat de toti; am facut criza la el in cabinet, spunandu-i ca eram bine inainte, si ca au aparut schimbarile groaznice de la noul medicament. „Nu, acestea sunt semne ale bolii, Plaquenilul incepe sa-si faca efectul dupa 4-6 luni de la administrate” mi s-a replicat. In ziua respectiva am plecat plangand de durere de cap de la munca, si seara am ajuns la Colentina, la camera de garda de la neurologie pt ca 3 ore in continuu nu puteam stabiliza imaginea dinaintea ochilor si aveam migrene atat de groaznice, incat eram ferm convinsa ca nu pot avea decat o tumora pe creier sau ceva de genu..Mi s-au repetat analizele la Colentina, au iesit mai bine, insa destul de neconcludente, caci prof doctor mi-a spus ca are motive sa creada si ca am si ca n-am asa ca mi-a prescris acelasi tratament malefic pt urmatoarele 2-3 luni, dupa care sa ma intorc pt repetarea anticorpilor. Eram pe punctul de a o lua razna, discutand cu unul cu altul si cu ai mei am ajuns la concluzia ca trebui e sa ajung la Viena, la AKH, cea mai buna clinica din Europa pentru a afla daca intr-adevar sabia este deasupra capului. Ajunsesem sa nu-mi mai pese daca o am sau nu ci doar sa stiu ceva SIGUR..A durat 2 saptamani, m-am decis sa imi reduc tratamentul singura, pt a avea organismul cat mai curat pt adevaratele investigatii si deja m-am simtit mai bine. Ajunsa la Viena impreuna cu mama, am primit ajutor de la Cezar Vasluianu-inlife(firma de intermediere medicala), roman stabilit acolo de 6-7 ani, ce in scurt timp ne-a devenit prieten. Prof doctor in imunologie Drach, s-a uitat pe analizele din tara a zis ca nu sunt concludente si am repetat a 3a oara tot ce trebuia verificat. Dupa 5 zile, cu mari emotii si inima cat un purice am pasit la el in cabinet..simteam ca va fi bine, fata lui zambitoare si calma imi inspira asta. Ne-a strans mana cand ne-a vazut si a zis ca sunt vesti bune. Mi-a explicat pe rand toate rezultatele, am verificat din nou criteriile de lupus, concluzia: „sa mai fii sanatoasa ca acum”mi-a raspuns la intrebarea „deci nu am lupus?” Posibil sa fi avut o infectie, dar nu am nici o boala autoimuna, nici anemie, nimic..Nici n-a putut sa ma bucur pe moment, mi-era frica sa nu dea inapoi, era prea dumnezeiesc ca fie adevarat.