5ookie's Blog

Cand eram mica imi placea toamna..primeam blugi noi, o pereche de ghetute fancy, caiete frumoase, cu plaje insorite pe coperta, carti groase care miroseau a nou, ocazional, si un creion mecanic Rotring de 0,5 sau 0,7 cu care ma fandoseam prin clasa.
Ma trezeam foarte devreme si mi-era atat de greu sa fiu punctuala chiar daca scoala, si mai tarziu liceul, erau la 5-10 minute distanta de mers pe jos. Intr-adevar uram frigul si vantul care iti intra in suflet dis de dimineata, si care te facea sa ajungi in clasa cu buzele rosii, crapate si mainile inghetate ce cautau cu inversunare buzunarul de la geaca. Aveam un ghiozdan Reebok, Baby Blue il chema, cel mai rezistent ever pentru ca l-am tarat dupa mine la Bucuresti multi ani dupa clasa a 9a si e inca intr-o forma fantastica, cu exceptia fermoarului. In clipa asta mi-e tare dor de el si de momentul in care, burdusit de carti fiind, il indesam in banca si apoi imi vedeam de conversatia de dimineata cu fetele. Mi-e dor sa stau la geamul de pe culoar, sa ma uit dupa baietii mai mari, sa ma duc cu fetele la tigara in spatele liceului (chiar daca pe atunci nu fumam) sau langa fostul Magic, unde un nes era 1,5 lei, mi-e dor de campionatele de whist si de romanele interminabile lasate posteritarii prin trilioane de biletele. Mi-e dor sa nu existe facebook, mi-e dor sa dorm de pranz in timpul saptamanii si sa mananc acasa la pranz uitandu-ma la tv, mi-e dor de timpul pierdut aiurea si de reveriile zilnice in timpul orelor de mate, de dezbaterile de la romana si de cartile lecturate pe sub banca.. Si, mai ales, mi-e dor de zilele alea de toamna.

Cand ma vad cu foaia alba in fata gandurile pier. Se ascund intr-un coltisor al lor, se fac mici de tot si piuie slab. Mai aus un ecou al unei idei de fericire despre care urma sa scriu, apoi aud sufletul gol cum plange, e plictisit, traieste din amintiri si asta il sufoca. I-ar trebui un suflu nou, ceva la care sa spere..Mereu ajung sa scriu despre altceva si ratez acea fraza perfecta creionata in cap la 12:33, cand ma intorc de pe stanga pe dreapta pentru ca mintea sau inima, una din ele vorbeste prea tare, prea limpede sau prea hotarat incat incep sa innebunesc incet.

Intr-o noapte o sa scriu un roman. O sa fie scurt si boem, alambicat, foarte ciudat si totusi atat de drag. O sa fie al meu si o sa cuprinda tot, toate noptile perpelite, toate monoloagele nerostite, toate scenele netraite si toate replicile bune pe care le-am gasit prea tarziu ca sa mai conteze. O sa raspunda la intrebarea de ce poti fi cu adevarat fericit doar o clipa si stii asta, de ce ai mereu curaj sa-ti asculti inima cand e noapte, esti singur sau prea beat ca sa te iei macar tu singur in serios, de ce vine dimineata si crezi ca esti mai bine.
Ma intreb ce se intampla cu prapastia de ganduri refulate. Unde se duc oare sentimentele cand se duc, le ia ceva locul sau sunt precum o gaura in nisip care se astupa de la sine putere in timp?
Romanul va stii, pentru ca, daca nici el, atunci sigur nimeni nu stie sau minte ca stie…

Oamenii sunt fragili. Oamenii sunt ciudati. Oamenii sunt creduli. Oamenii se dedica. Oamenii se implica. Oamenii sunt gelosi. Oamenii sunt posesivi . Oamenii se abandoneaza. Oamenii refuza sa vada adevarul. Oamenii au stari. Oamenii au vise. Oamenii nu pot. Oamenii se abandoneaza ei pe ei. Oamenii se afunda fara stire. Oamenii cad in gol. Oamenii nu au saltea. Oamenii amortesc.  Oamenii se sperie. Oamenii ingheata. Oamenii construiesc ziduri. Oamenii au crapaturi. Oamenii simt. Oamenii se ridica. Oamenii reinvata sa mearga. Oamenii respira. Oamenii cred. Oamenii pot. Oamenii spera. Oamenii se balanseaza.